Un principiu fundamental al dreptului  este ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legii  (nemo consetur legem ignorare).  Cu toate acestea, se pune intrebarea ce se intampla cand legea este neclara?

Raspunsul vine chiar din partea Curtii Europene, care ne spune că nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă claritate.

Motivatia este simpla, principiul securităţii juridice, ca fundament al statului de drept presupune ca prevederile dreptului intern să fie suficient de clar exprimate, altfel spus, sa fie accesibile, precise şi previzibile.

Noţiunea de accesibilitate are şi o semnificaţie asociată exigenţei previzibilităţii legii, anume aceea care priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora.

Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere care trebuie avute în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr un act determinat”;

„o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice”.

Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume principiul încrederii legitime, care impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă.

Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent şi previzibil. În acest sens, interpretarea unitară a legii reprezintă un element al securităţii juridice, care aduce în prim plan rolul instanţelor judecătoreşti. În cauza Păduraru împotriva României, 2005, Curtea a statuat că „divergenţele de jurisprudenţă sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele statului de drept.

O normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice, condiţia fiind îndeplinită atunci când justiţiabilul poate cunoaşte, plecând de la formularea dispoziţiei pertinente şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării sale de către instanţele naţionale, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa

1314 - total vizitatori unici 1 - vizitatori unici (astazi / articol)