Au respectat ori nu, autoritatiile din Norvegia, exigentele impuse de normele internationale, in cazul Bodnariu, ai cărei copii au fost luați de statul norvegian – pentru că ar fi fost maltratați și îndoctrinați religios de părinți,?

Raspunsul, este NU, masura fiind lipsita de proportionalitate.

Justificare: Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impune statelor semnatare o obligaţie de a garanta persoanelor care se află sub jurisdicţia lor exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale consacrate de textul Convenţiei, acestea fiind extinse de o manieră progresivă printr-o jurisprudenţă constructivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în privinţa vieţii private şi de familie.

În acest sens, articolul 8 al Convenţiei prevede în paragraful 1 că “Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.” Conform paragrafului 2 al aceluiaşi articol “ Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Reglementări internaţionale similare.

Textul art. 8 îşi are originea în art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului4 , care prevede că: „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa privată, în familia sa , în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”. Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice 5 cuprinde o formulare aproape identică în art. 17

Noţiunea de “viaţă de familie

Convenţia înscrie distinct viaţa de familie printre drepturile persoanei care se bucură de protecţia acordată de art. 8, dar nu o defineşte. Astfel, aceasta devine o noţiune autonomă în sistemul protecţiei drepturilor omului, fiind interpretată de Curte independent de calificarea existentă în dreptul naţional al statelor membre

În privinţa conţinutuli  noţiunii de “viaţă de familie”, se poate afirma că acest articol nu protejează o familie iluzorie şi nici nu conferă persoanelor un drept general de a întemeia o familie, fie prin căsătorie, fie prin naşterea sau adopţia copiilor sau dreptul de a divorţa. Art. 8 din Convenţie implică în primul rând dreptul la o recunoaştere juridică a relaţiilor de familie, cu toate consecinţele decurgând din acest fapt. Astfel, în ceea ce-i priveşte pe copiii minori, desfăşurarea vieţii de familie este protejată prin posibilitatea acestora de a trăi împreună cu părinţii sau măcar de a se vedea cu aceştia. În consecinţă, art. 8 este incident când un copil al unei familii este plasat într-o instituţie publică, fără acordul părinţilor sau este obligat să se mute la celălalt părinte, atunci când după divorţ unul dintre părinţi îşi pierde drepturile părinteşti ce îi sunt acordate exlusiv celuilalt părinte ori atunci când un părinte ce beneficiază de un drept de vizită îşi vede dreptul suspendat

Obligaţii în sarcina statelor membre

În primul rând, considerăm că, în aplicarea art. 8 din Convenţie, statele membre au obligaţia negativă de a nu întreprinde măsuri de natură a stânjeni exerciţiul dreptului la viaţa de familie de către titularii cărora le sunt recunoscute.

În al doilea rând, în sarcina statelor membre se găsesc şi o serie de obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie, care impun luarea unor măsuri de protecţie a titularilor dreptului conferit de Convenţie.

Astfel, în cadrul relaţiei dintre părinţi şi copii, exerciţiul drepturilor părinteşti reprezintă un element fundamental al vieţii de familie.

 Cu toate acestea, art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său. Prin urmare, copilul are dreptul de a fi protejat contra relelor tratamente la care ar putea fi supus de către părinţii săi, Curtea stabilind în sarcina statelor obligaţia pozitivă de a proteja copiii prin retragerea acestora din căminul familial şi de a-i da în plasament sau de a lua alte măsuri cu efect echivalent.

Însă, tot Curtea a stabilit pe cale jurisprudenţială că pentru un părinte şi copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie şi că efectivitatea acesteia constă tocmai în protejarea raporturilor dintre părinte şi copilul său.

În consecinţă, măsura plasamentului copilului şi restricţiile pe care le suferă drepturile părinteşti în urma luării acestei măsuri constituie o ingerinţă în viaţa de familie.

 Jurisprudenţa în materia relaţiilor părinţi–-copii este permanent ghidată de necesitatea existenţei unui echilibru între protecţia copilului şi drepturile părinţilor.

O altă obligaţie pozitivă impusă statelor este de natură procedurală, în situaţia în care sunt luate măsuri care reprezintă o ingerinţă în viaţa de familie, obligaţie ce constă în faptul că procesul decizional trebuie să fie echitabil şi să respecte interesele protejate de art. 8 din Convenţie. În acest sens, părinţii au dreptul să participe la procesul decizional şi să fie informaţi, chiar şi din oficiu, cu privire la probele care stau la baza luării măsurii plasamentului.

Mai mult, respectul pentru viaţa familială implică, în materia separaţiei copiilor de părinţi, obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menţine legăturile personale, cât şi pentru a reuni copilul cu părintele său, ţinând cont de interesul superior al minorului[33].

În unele situaţii deosebite, creşterea şi dezvoltarea minorului alături de părinţii săi nu mai este posibilă, astfel încât se impune luarea de către autorităţile publice a măsurii încredinţării acestuia unor instituţii de ocrotire socială.

 Prin urmare, atunci când viaţa, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a unui copil este pusă în pericol în cadrul desfăşurării relaţiilor de familie cu părinţii săi, statul este competent, chiar are obligaţia pozitivă de a acţiona pentru a-i asigura acestuia respectarea drepturilor fundamentale de care se bucură în temeiul Convenţiei şi a altor acte internaţionale în materie.

Jurisprudenţa Curţii este constantă în a aprecia că, pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru, respectiv plasamentul acestuia în instituţii publice de ocrotire, reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.

Cu toate acestea, Curtea lasă statelor membre posibilitatea intervenţiei în viaţa de familie a copilului cu părinţii săi în condiţiile în care ingerinţa este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, astfel cum reiese din alin. 2 al art. 8 din Convenţie.

măsura de urgenţă a plasamentului minorului

În ceea ce priveşte măsura de urgenţă a plasamentului minorului, acesta trebuie să se bazeze pe motive suficinte şi pertinente, iar procesul decizional trebuie să se desfăşoare în faţa autorităţilor naţionale competente în aşa fel încât decizia finală să fie luată pe baza unor fapte pertinente, să fie imparţială şi să nu conţină elemente de arbitrar, nici măcar în aparenţă.

Totodată, această măsură trebuie să aibă caracter temporar, cu posibilitatea suspendării atunci când situaţia o impune, având în vedere realizarea reunirii copilului cu părinţii săi. Mai mult, interesul superior al copilului trebuie să fie linia directoare pe care se bazează măsura plasamentului unor instituţii publice de ocrotire.

În ceea ce priveşte menţinerea măsurii plasamentului minorului, conform unei jurisprudenţe constante a Curţii, aceasta nu pune capăt relaţiilor familiale naturale. Statul trebuie să se comporte de o manieră care să permită dezvoltarea legăturilor dintre copii şi părinţii acestora, menţinerea acestor legături, măsura plasamentului trebuind a fi privită ca având caracter temporar.

Prin urmare, atunci când autorităţile naţionale decid să menţină plasamentul minorului într-o instituţie de ocrotire socială, trebuie să verifice dacă mai persistă motivele care au determinat inţial luarea măsurii, ţinând cont de interesul superior al minorului. De asemenea orice act de executare a acestei măsuri temporare trebuie să aibă ca finalitate scopul ultim al reunirii părintelui cu copilul său[48].

Măsurile de plasament al minorului  ingerinţă în respectarea dreptului la viaţa de familie

Noţiunea de “ingerinţă”

Scopul primordial al art. 8 din Convenţie este de a proteja individul împotriva unor ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor statelor membre. Întrucât Convenţia nu defineşte noţiunea de “ingerinţă a autorităţilor statale”, ne vom raporta la natura obligaţiilor impuse statelor, şi anume, cele negative, care impun abţinerea de la acte de natură a încălca drepturile protejate de art. 8, precum şi cele pozitive, care impun luarea unor măsuri pentru a asigura exercitarea drepturilor protejate de acelaşi articol.

În primul rând, pentru a se asigura aplicabilitatea art. 8 din Convenţie, este necesar ca ingerinţa alegată să fie imputabilă autorităţilor statale, aşa-numitele autorităţi publice. Curtea a acceptat şi posibilitatea ingerinţei care provine de la o persoană de drept privat, dar are la bază un act al statului sau este confirmată ulterior de către stat.

În al doilea rând, este necesar ca ingerinţa să presupună o decizie individuală a autorităţilor statale în privinţa persoanei care se plânge de existenţa atingerii.

În al treilea rând, ingerinţa autorităţilor statale trebuie să se concretizeze într-o constrângere care este impusă titularului dreptului protejat sau în împiedicarea exerciţiului respectivului drept.

În ultimul rând, consecinţele atingerii aduse dreptului protejat trebuie să fie concrete, reale pentru cel care le suportă, acestuia revenindu-i sarcina de a dovedi atât ingerinţa, cât şi consecinţele acesteia.

Art. 8 din Convenţie, în alin. 2, aduce aşa-numita clauză justificativă a ingerinţei, care prevede că aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte măsura plasamentului minorului într-o instituţie publică de ocrotire socială, Curtea a decis pe cale jurisprudenţială încă de la început, menţinând concluzia sa şi pe parcursul evoluţiei jurisprudenţei, că aceasta constituie fără dubiu o ingerinţă în respectarea dreptului la viaţa de familie.

Pentru a putea fi justificată, măsura plasamentului minorului trebuie, de asemenea, să fie o ingerinţă care să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.

Ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege

Atingerea adusă drepturilor apărate de art. 8 din Convenţie trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa aplicării normelor care o prevăd.

Pentru a determina dacă o ingerinţă este prevăzută de lege, revine în primul rând autorităţilor naţionale competenţa de a interpreta normele interne de drept, iar organele Convenţiei au o putere limitată de control asupra modului cum şi-au îndeplinit acest rol. Totodată, pentru o corectă interpretare a normelor de drept intern, este necesar ca legea să aibă anumite calităţi, recunoscute jurisprudenţial de către Curte, precum accesibilitatea şi previzibilitatea

Ingerinţa trebuie să îndeplinească un scop legitim

Art. 8 alin. 2 din Convenţie enumeră limitativ scopurile care pot da un caracter legitim încălcării drepturilor conferite de primul par., implicit şi dreptul la respectarea vieţii de familie: “securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică

În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, noţiunea de necesitate implică faptul că o ingerinţă corespunde uneinevoi sociale imperioase şi este proporţională cu scopul legitim urmărit

ertinenţa motivelor este o chestiune relativă, apreciată in concreto, în fiecare cauză, în funcţie de circumstanţele acesteia. În acest sens, instanţa europeană a considerat că există motive pertinente pentru a justifica o ingerinţă în viaţa familială a unei persoane atunci când legăturile familiale au fost rupte din cauza plasării unui copil într-o instituţie pentru minori ca urmare a comportamentului părinţilor.

Suficienţa motivelor este de ordin mai concret şi constă în faptul că măsura trebuie să fie corespunzătoare pentru a atinge scopul legitim urmărit.

Totodată, un exemplu de motiv pertinent, dar insuficient, este dat în cauza Kutzner c. Germaniei, şi anume faptul că autorităţile au restricţionat dreptul la vizitare al părinţilor pe motiv că aceştia nu aveau capacitatea intelectuală necesară creşterii copiilor. În ceea ce priveşte necesitatea separării copiilor de părinţii lor, Curtea a considerat în acest caz că aceasta nu a avut la bază motive suficiente. Curtea a reamintit că fetiţele au fost separate radical atât de părinţii lor, cât şi între ele, fiind plasate în familii diferite şi anonime, deşi nu a existat nicio probă a lipsei materiale pentru copii ori a supunerii lor la rele tratamente. Din contră, copii au beneficiat de susţinere psihologică la cererea părinţilor. În aceste condiţii instanţa europeană a considerat că o astfel de ruptură poate conduce un copil de vârstă fragedă la o alienare socială semnificativă, astfel încât nu se poate invoca interesul superior al copilului şi, prin urmare, motivele invocate de autorităţi, chiar dacă sunt pertinente, nu sunt suficiente.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul urmărit, în materia plasamentului minorului se are în vedere întotdeuna interesul superior al acestuia. Astfel, prin luarea măsurii plasamentului ca ingerinţă în viaţa de familie, trebuie atinsun just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu copilul.

Dreptul la reunire

În privinţa dreptului la reunire al minorului cu părinţii săi, asupra căruia a fost luată măsura plasamentului, este necesar a reaminti faptul că trebuie atins un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu copilul. În acest sens, Curtea, exercitându-şi controlul asupra ingerinţelor în dreptul la respectarea vieţii de familie, pune în balanţă pe de o parte, interesul copilului de a fi protejat într-o anumită situaţie care pune în pericol sănătatea şi dezvoltarea sa, iar pe de altă parte, obiectivul de a reuni familia atunci când circumstanţele o permit. Astfel, în aprecierea sa, Curtea atribuie o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care în funcţie de natura şi de gravitatea sa, poate să predomine asupra celui al părintelui, căci art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său.

Aşadar, statului îi revine obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare pentru a-l reuni pe copil cu părintele său, sub rezerva luării în considerare a interesului superior al minorului, iar ruperea totală a oricărei legături între părinte şi copil nu poate fi justificată decât în circumstanţe cu totul excepţionale.

Concluzionand:

Masura autoritatilor norvegiene, de separarea bruatala a copiilor familiei Bodnariu, de parinti, bazata pe o simpla suspiciune, nu respecta criteriul (conditia) de proportionalitate impusa de art. 8 alin. (2) din Conventie, si in plus, este mult prea excesiva, atat fata de probele pe care le detineau la data luarii masuri (o simpla sesizare) cat si, fata de fondul temerii, unde, nu erau acuzate acte care puneau in pericol grav viata ori integritatea copiilor, care sa fi justificat o masura extrema si intempestiva.

Art. 8 din Conventie,  in opinia mea, a fost violat.

668 - total vizitatori unici 1 - vizitatori unici (astazi / articol)